Fii om

       Fiecare om are luptele lui,

privim în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări nu par a crește, nu par a înainta, și îi privim cu ochi reci, critici, convinși fiind că aflându-ne în locul lor am înflorii în toate acele lucruri in care ei par neputincioși.

       Suntem nebuni.

       Prețul plătit de unii pentru a mai rezista o zi în picioare este dincolo de ceea ce majoritatea am fi gata să plătim pentru toată călătoria, și asta chiar având în fața ochilor promisiunile și recompensele ce ne așteaptă.

       Ne lăsăm orbiți de stralucirea înșelătoare promisă de conductorii unor trenuri cu renume, orbiți de strălucirea gândului că noi înșine ne-am putea afla în fața panoului de comandă într-o zi.

       Nu e nimic demn, sfânt sau de valoare în a-ți ține mâinile înțepenite pe o cârmă în timp ce valurile mătură de pe punte pe cei mai curajoși dintre frații tăi și îi ascunde în adâncul oceanului.

       Nu e nimic sfânt în a ține pe șine un tren ce sub strălucirea exterioara ascunde roți dințate pătate de sângele celor prea încăpațânați ca să fugă de lângă cei îngenunchiați de viață, prea încăpațânați ca să nu întindă mâna, prea încăpațânați ca să se ascundă sub măști bine lustruite.

       Poate e nevoie sa vedem mai des cum renasc oameni ce au fost striviți de aceste mecanisme bolnave, oameni ce nu mai au frică de ele,

oameni ce nu își uită propria istorie a răscumpărării,

oameni ce nu mai au nevoie de a impresiona, ce nu au frică de inevitabil, pentru că uneori.. obuzul cade în tranșeul săpat cu mâinile golale, cu multă trudă, și pare nedrept, dar aceasta e viața reală.

       

       E mult mai ușor să spunem întâmplări vesele, pline de iluzii și minciuni decât să vorbim deschis despre istoria înșelăciunii și fugii noastre.

       O mașina ce te poate strivi în mecanismul ei bolnav nu îți asigura o călătorie liniștită, nici măcar o destinație certă.

       Parcă e mai plăcut când ești însoțit de oameni prea bogați ca să mai lupte pentru titlurile efemere ale lumii de acum,

parcă e mai plăcută călătoria când poți să admiri fără grabă frumusețile ce te înconjoară și să împărtașești din uimirea ta celor de alături,

parcă e mai liniștită călătoria când nu avem mâinile ocupate cu titluri, ci suntem gata să îl apucăm pe cel ce se împiedică lângă noi.

       Poate vom învăța să călătorim fără a mai hrănii balaurii ce ne sfâșie prietenii și frații.. măcar pentru copiii noștri..

Răscumpărat

      “.. Mai înainte  eram un hulitor, un prigonitor, și batjocoritor .. dar am căpătat  îndurare .”

      Lui Isus nu I-a fost rușine de trecutul lui Pavel, nici nu I-a fost frică  de ziua în  care ar putea să se întoarcă  la vechea viață, nici nu I-a spus să  stea cuminte, să-și  plângă  păcatele  cât v-a trăi  și  să  fie mulțumit  așa că a fost salvat. Nu, deși realitatea  este că auzim aceste cuvinte.

Isus dă o inimă  nouă, o viață  nouă, o identitate nouă, un destin nou.

      Mereu întâlnim  oameni-creștini  aflați  în  impas, neștiind  ce să  mai creadă, cine sunt și  unde se duc;   oameni pe fețele  cărora  citești  lipsa a ceva..

Unii ne întrebăm ce fel de creștini  suntem, sau dacă  suntem de fapt și  asta pentru că  avem zile ca și  mâncarea  fără  sare..

      Deși  ar vrea, Diavolul nu poate să ne smulgă  din Mâna Lui, dar bineînțeles  că își folosește  toate instrumentele ca să ne fure bucuria, liniștea  și  încrederea.

Cel mai adesea nici măcar  nu trebuie să  se ostenească tare, ajunge să îți amintească  cine ai fost, ce ai făcut  sau ce ai spus, iar bucuria și  starea de bine se fac nevăzute  cât ai clipi.

      Știi  că  ai fost iertat de păcatele tale pentrucă  Isus a plătit  la cruce prețul  pentru ele, dar totuși, există  Acel lucru, unul singur poate, unul singur, ce îți vine în minte mereu și mereu, unul.. prea mare, prea greu pentru a fi iertat, crezi tu. Rezultatul? Un duh mâhnit, nefericire, poate chiar descurajare totală.

Poate falimentul tău de a-ți  ține  promisiunile te-a adus exact în  aceeași  stare, făcându-te să  crezi că ești  dintr-o categorie de creștini de mâna a doua.

      Planul Diavolului este să  nu crezi Evanghelia, dar dacă  totuși ai crezut, măcar să  te țină  în condamnare, nefericit, neîndrăznind  să faci nimic în Numele Lui, ca apoi să te recomande drept imagine a ceea ce înseamnă  creștin. . o imagine nefericită.

      Fie că sunt gândurile  tale cele ce te fac să te vezi astfel, fie că sunt ale altor oameni, îți  amintesc întâi  de toate că Dumnezeu nu are copii de mâna  a doua, iar apoi privind Adevărul, Pavel spunea: “mulțumesc Lui Dumnezeu   ... că m-a întărit , ...m-a socotit vrednic de încredere, ...m-a pus în slujba Lui, chiar dacă .. ”

     Harul se arată  în  noi cu un scop: ca să  fim o imagine clară, pentru cei ce cred că viața  lor e dincolo de ceea ce îndurarea Lui poate cuprinde.

     Cu cât mai aproape de El stai, lumina îți  va arăta  mai clar întunericul  din inima ta, și asta nu te poate face decât să  spui: “sunt cel mai mare păcătos”, dar acest lucru trebuie să te conducă  la bucurie și  laudă, pentru că  ai fost iertat, nu la autocondamnare.

     Da, am facut multe greșeli, am fost în multe feluri, dar acum!.. aceste cuvinte apar peste tot în Evanghelie, așa că nu mai trăi în  trecut. Când  îți  vin în  minte gânduri  negre din trecut, amintește-ți două  cuvinte: "dar acum", acum ești o creație  nouă. 

       În realitate există  un singur păcat, păcatul  necredinței, toate celelalte denumiri le folosim pentru a ne vedea mai buni decât  alții.

      Esența  lucrurilor nu stă  în  ce ai făcut  și ce nu, ci în relația ta cu Dumnezeu.

Când  ai stat ultima dată de vorbă cu El să-i  povestești  despre bucuriile și visele tale? Problemele ți  le știe  bine de multă  vreme..

      Același  Har extraordinar mântuiește cel mai cumsecade om, și e nevoie de același  har pentru a mântui cel mai temut infractor, nimic în  plus, nimic în minus.

De aici înainte  totul ține  de credință: ce și pe cine crezi?

      Crezi că  poți  face anumite lucruri deoarece și altul a făcut? Orizontul tău  atunci se reduce la relația ta cu acel om.

      Când trăim prin relația noastră cu Tatăl, și înțelegem că asta și doar asta contează vom fi preocupați nu de un lucru sau altul ci de modul în  care deciziile noastre afectează relația noastră cu El.

      In fața Lui toate păcatele sunt la fel, toți copiii Lui sunt la fel. Necazul tău nu e ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, necazul tău este necredința, nu crezi ceea ce Dumnezeu spune.

La cruce Isus nu a clasificat păcatele și  falimentele, ci a plătit pentru toate, și  toți cei ce cred să fie aduși la Viață împreună cu Christos.

      Ce a curățat Dumnezeu TU să  nu numești spurcat i s-a spus lui Petru, dar la fel de valabil rămâne și pentru noi, fie că  ne referim la noi înșine sau la cel de lângă noi. “..Lucrul acesta l-a facut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine Însuși.”

      “Sângele Lui ne curățește de orice păcat ”. Nici o clasificare, nici o limită. Rezultatul este că Dumnezeu ne vede perfecți. Suntem justificați, nu doar în  clipa când am crezut întâi, ci pentru totdeauna; am fost îmbrăcați în perfecțiunea  lui Christos!

      Tu, întreaga ta viață și  personalitate ești ascuns în  Christos, de aceea El nu îți  vede falimentele acum, ci El vede perfecțiunea lui Christos asupra ta, și dacă acesta nu e motiv de bucurie, altul mai bun eu nu știu.

      Daca am conștientiza unirea noastră cu El.. acum nu mai este povestea ta, e a Lui, nu mai e imaginea ta, e a Lui!

      Mai poți  să te vezi acum nefericit și de mâna a doua? Asta înseamnă un Isus de mâna a doua, iar așa ceva nu cunosc.

      În eșecurile din trecut nu poți să te vezi pe tine, poți să vezi în schimb Harul Lui, care este mult mai mare decât orice faliment.

“Am fost un hulitor..” DAR..

      “Nu sunt vrednic să propovăduiesc Evanghelia” nu am găsit nicaieri în scrierile lui Pavel, dar în schimb am găsit: “..am lucrat mai mult decât toți, totuși nu eu ci harul..”

      Ridică-te și înțelege adevărul, tot trecutul e șters, ești una cu Christos, păcatele ți-au fost șterse pentru totdeauna.

      Nu te mai poți împiedica în ieri. Nu mai căuta scuze pentru a nu face nimic.

Ești o fereastră spre cer..

      “Bucurați-vă totdeauna în Domnul!”

A iubit până la capăt

               A înviat! 

       Fără a fi în stare să dea multe explicații, cam asta au strigat femeile ce au găsit mormântul gol, în răsăritul soarelui, un alt Soare mai luminos se ridicase în acea dimineață. 

       Uitarea și orbirea noastra a pus în uimire îngerul care nu reușea să priceapă cum femeile atunci, și noi azi Îl căutăm între morți, între lucruri moarte, în locuri întunecoase, când El este Învierea și Viața, Lumina lumii.. când El însuși ne caută pe noi..

      Un om a murit pentru păcatele noastre, adăugăm câteva tradiții păgâne colorate frumos, și uite ce sărbatoare frumoasă iese, păcat că uităm ușor prima noastră nevoie:

     Să Îl cunoaștem pe El, un Dumnezeu plin de har, după cum spunea și M. Luther, plin, nu aproape plin!

      Nicidecum nu am de gând să îți fur vre-o lacrimă, nu sunt un terorist emotional - stiu ca se poarta aceste discursuri lacrimogene prin care se crează un sentiment de îndatorare față de actul jertfei lui Isus în locul nostru, sa te simți dator măcar cât să ridici o mână, sau să fii mai bun.. o zi măcar.. - mai degraba vreau să privim împreună la Lumina Adevărului.

      Dator ai fost.. El a venit să te facă liber, liber de costul mediocrității în care îți place, liber de costul unei minți și a unor ochi ce privesc numai spre glie.

      Ai aștepta poate să îți cer să faci ceva diferit acum, că e sarbatoare.. nu,

 nu... nu este vorba de tine. 

       

       Îți mai amintești vechea povestioară, cum Adam și a lui frumoasă Eva nu au ascultat de Dumnezeu, mai mult, au ascultat de Diavolul.. Șarpele cel vechi, iar apoi s-au ascuns, și Dumnezeu îi aștepta să se apropie de El și să Îi ceară iertare..? 

      Eu nu îmi amintesc.. îmi amintesc însă că pe când ei se ascundeau, Dumnezeu  a coborât la ei în grădină atunci, i-a căutat, i-a chemat pe nume, și i-a îmbrăcat dar mai mult le-a pus speranța în inimă.

      Tot El a venit personal, din nou, să caute și să salveze ce era pierdut doua mii de ani in urma, tot El, caută și azi prin cei în care El trăiește: Caută și Salvează.

      Religiile create de mințile mărunte ale oamenilor se vor opri la jumatatea drumului lăsându-te strivit de roțile dințate ale unor mecanisme defecte, poate chiar bolnave.. dar El, El.. Marele Creator.. El nu e un Dumnezeu mărunt care se potrivește cu ideile mărunte ale oamenilor, nu.. El este extraordinar, și asta trebuie să fii și tu.

      Un lucru îmi place mult, Evanghelia este directă, adică oamenii nu sunt lăsați în neclaritate, nici nu sunt abandonați la răscruci de drumuri, sunt chiar mândru ca am fost chemat la acest Adevăr, dintr-un creștin obișnuit care avea “dece-urile” lui, am fost chemat la a fi extraordinar, și cum altfel poți fi când El trăiește în tine?

      Dar mai întâi... un adevărat creștin e redus la tăcere.. da.. la tăcere.

Omului trebuie să i se inchidă gura, tot timpul el Îl critică pe Dumnezeu, stabilește ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă Dumnezeu, de ce îngăduie Dumnezeu cutare și cutare lucru, omul acesta este îmbracat în propria lui dreptate și caută argumente ca să arate cât de  valoroasă îi este aceasta haină.

       În Cer ținuta este obligatorie, se acceptă o singură haină – dreptatea lui Isus, de care s-a dezbrăcat în fața crucii, îmbrăcând haina peticită a dreptății noastre, sau.. să fim sinceri.. haina zdrențuită și murdară a unor vieți zdrobite.

Ce schimb divin!

      Dumnezeu însuși a creat o cale prin care  noi sa fim salvați, împăcați cu El și îmbrăcați în dreptatea Lui.

      Nimeni nu s-a rugat, nimeni nu a postit pentru asta, a fost în întregime planul Lui, și știi ce.. nu, nu de milă... ci înainte de veșnicii a alcătuit acest plan, ca prin Christos sa fim chemați pe nume, chemați acasă. Nu ai ințeles? 

El însuși spune asta, Fiul omului a venit sa caute și să mântuiască ce era pierdut, ceea ce iubește.

      Nu tu.. El te caută, nu tu Îl cauți deși ți se pare uneori,

tu ești cel care se ascunde, în spatele ofenselor, în spatele traumelor, în spatele religiozității, în spatele mediocritătii.. tragic.. e ultimul lucru la care te cheamă – cu El minimul ce îl poți atinge e extraordinar.

Asta numesc eu veste bună! Și ce e mai bun e ca nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu însuși.

      Ești creștin? Nu te superi atunci dacă măsurăm asta nu-i asa?

- ”Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu Toata inima ta, cu Tot sufletul tău, cu Tot cugetul tău, și cu Toată puterea ta, Și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”

Uite un test la care a căzut orice om care a fost pus în fața lui. 

      Nu-ți fie frică să dai jos haina de “creștin între creștini”, nu-ți fie teamă să dai jos haina ce-ți acoperă picioarele schiopătânde, și inima peticita; în fața crucii a fost lăsată pentru tine o haina nouă, curată, perfectă, și cine o îmbracă devine perfect în ochii Lui pentru totdeauna.

        Haina veche te-a încălzit destul, destul ai fost căldicel,  “dar acum!” ridică privirea, e pentru tine, haina perfectă, dreptatea ce o dă Dumnezeu prin credință pentru toți și peste toți cei ce cred în El, nu există altă cale.

Două cuvinte..

        Dar acum... 

S-a arătat o dreptate pe care o dă Dumnezeu.. și anume, dreptatea dată de Dumnezeu care vine prin credința în Isus Christos, pentru toți și peste toți cei ce cred in EL.

      Dar acum... un punct de cotitură, un semnal care te anunță că e timpul să trăiești în prezent, nu hrănindu-te cu “ieri” sau cu “odată”, ci într-un prezent definit de greutatea acestor cuvinte.

      În ce măsură te identifici cu cel ce ai fost “ieri”,  sau cu ceea ce ai făcut “ieri”.. ?

Posibil să te numeri printre cei puțini care privind în urmă, văd ceva de mare valoare, ceva ce până și Dumnezeu ar găsi de bun.

      Tot ce ai fost sau ai făcut este anulat de aceste două cuvinte:  dar acum.

      Mulțumiți de ceea ce am fost, de ceea ce am făcut, de o moralitate ireproșabilă, ne prea grăbim să ne dăm pildă celor ce vor sa trăiască frumos și să fie aplaudați la scenă deschisă de însuși Dumnezeu  spunând: " bine rob bun " .

      Revenind cu picioarele pe pământ și cu Cartea în mână:  nici o ființă nu va realiza vreodată o dreptate care sa satisfacă standardele perfecțiunii Lui.

      Înainte de a deveni creștin cu adevărat, trebuie să iți vezi totala lipsă de speranță.

      Au încercat și alții, cu mult înaintea noastră să se autoîndreptățească înaintea lui Dumnezeu, ținând strâns de realizările personale însă mesajul a fost limpede: “Nimeni nu va fi socotit drept prin eforturi personale”, și cu acest lucru orice gură este închisă și orice pretenție se vede neîntemeiată.

      Pentru o clipă se face liniște.

      Pe când încă această liniște se impune.. abia acum se fac auzite cuvintele atât de importante: dar acum..    trasând o nouă direcție, și în același timp închizând o ușă în urmă.

      Ca un boomerang se va întoarce mereu și mereu neobosit trecutul amintindu-ți ce ai facut, spunându-ți ca ești la fel, dorind cu orice preț să te ingenuncheze și să îți întoarcă privirea. Un singur răspuns ai de oferit: da, așa a fost, dar acum!

De același răspuns lovindu-se, cade la pământ și îndoiala.

      Crezi că stai ferm în credință?

Ar fi complet nefolositor să vorbim despre aceste lucruri, și în același timp să mai tolerăm felurite idei despre cum devi creștin, sau cum trăiești fiind unul.

      Timpul nu poate ajuta cu nimic, nimic nu poate ajuta de fapt. Toți oamenii, absolut toți sunt vinovați în fața Lui, și nimeni nu poate realiza o stare de dreptate care să corespundă perfecțiunii Lui.

Prin noi înșine suntem fără speranță.

      Abia după ce ai înțeles acest lucru te poți bucura să auzi cuvintele: dar acum! Cuvinte ce realizează un contrast între ceea ce ai fost și ceea ce Dumnezeu a creat pentru tine, și îți oferă: soluția la nevoia ta de bază: să fi împăcat cu Dumnezeu, mai mult, o identitate complet nouă, divină.

      Acest lucru a fost planificat de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii. Evanghelia lui Isus Christos nu este un plan B conceput de Dumnezeu în momentul în care a realizat că umanitatea a falimentat în a reflecta chipul Lui, nu, este Planul cel Veșnic, stabilit înainte de întemeierea lumii, oglindit in Lege, prevestit de profeți,  arătat și realizat în Christos Isus.

Între tine și acest Isus stau două cuvinte..

Dar acum..

Ecouri

Dumnezeu a zis: “Să fie lumină! Și a fost lumină.”

       În clipa în care Creatorul infinit și nevăzut a început să se manifeste într-un mod perceptibil omului, El a început să vorbească.

A rostit, și cuvintele rostite au avut urmări – întotdeauna au.

       Mai apoi a vorbit omului, iar el, creat în imaginea Lui, vorbea la rândul lui, și cuvintele omului erau reflecția cuvintelor Creatorului; purtau în ele autoritatea Lui, iar efectul comunicării lui Adam cu lumea din jur, și cu Eva, era același cu cel al comnicării Creatorului.

Niciodată cuvintele nu fuseseră folosite ca și arme, ci erau instrumente de manisfestare a dragostei.

Ce soție fericită trebuie să fi fost Eva. Nici Adam nu cred să o fi dus prea greu.

       

       

       Spre deosebire de mulți dintre noi, ei iși cunoșteau adevărata identitate, știau adevărul despre ei direct de la Creatorul lor; Dumnezeu le vorbea și ei ascultau, apoi vorbeau..

       Reușești să îți imaginezi așa o lume, unde tot ceea ce se vorbește este izvorât din inima Tatălui, fiecare cuvânt încărcat cu bunătate, lipsa de egoism, și mai ales, fiecare cuvânt era adevăr și dragoste?

Ei nu știau altceva, nu aveau nevoie de altceva.

       În ultimă instanță, vorbirea lor era o imagine a inimii și a caracterului lui Dumnezeu. Acesta era planul Lui pentru relația lor, să Îl reprezinte pe El.

       Când cuvintele ne copleșesc, căutăm să ne izolăm, și.. ciudat, ne simțim singuri când nu ne-a mai vorbit cineva de multă vreme.

Modul în care percem și interpretăm viața, determină modul în care ne vom raporta la ea.

Ceea ce spunem deseori chiar și fără vorbe, nu ne aparține.

       O privire poate încălzi o inimă, mai bine decât multe pagini scrise, și aceeași privire poate purta în ea nenumărate săgeți care străpung și rănesc.

Dar nici cuvintele, nici privirile, nici o altă formă de a comunica nu ne aparține. Nu, nu ne aparține! Aparține celui pe care îl reprezintă și îl reflectă. Cine este acesta?

       Când ne aventurăm să comunicăm, o facem crezând că avem ceva de spus, crezând că este atât de important, dar în urmă ce se întâmplă?

În momentul creației, Dumnezeu a zis, și totul a luat ființă, apoi a privit și a văzut că toate erau bune.

       Privind la ceea ce creăm prin ce spunem, putem spune și noi că sunt bune? Adică reflectă chipul Lui?

Poartă cuvintele noastre autoritatea Lui, asa cum au fost destinate?

Nenumărate probleme ne-am creat nesocotind autoritatea lui Dumnezeu: spunem ce dorim, când dorim, și mai ales în modul în care dorim, dar noi suntem doar un ecou..

În nebunia noastră, credem că putem să ne promovăm planurile egoiste și propriul scop pentru a deveni fericiți.

Dumnezeu a avut același scop pentru Adam și Eva, dar cu totul alt mod de a-i duce acolo.

Încă mă întreb cine știe drumul sigur spre fericire.

       Totul s-a schimbat când Șarpele a rostit primele cuvinte. Omul a devenit confuz.

Singura perspectivă de care avea nevoie, cea a lui Dumnezeu.. nu mai era singura. Omul aude prima minciună.

Uneori greșim în vorbire, pentru că de fapt nu reușim să înțelegem, să interpretăm realitatea ce ne înconjoară, dar nu și Șarpele, el minte intenționat și cu un scop precis.

              Comunicarea sănătoasă este mereu dependentă de adevăr.

Minciunile nu doar subminează adevărul, dar și distrug ecoul Creatorului în inimile noastre.

       Ne lovim de probleme pentru că înșelăm, distorsionăm, manipulăm prin cuvinte, prezentăm fapte într-o lumină care să ne avantajeze pe noi, și încet ajungem să credem noi inșine că acea perspectivă este adevarată.

       “Adam, ce ai facut?” Momentul în care Adam a simțit că se afla sub autoritatea gresită, că era ecoul altei inimi..

       Din soțul tandru și protectiv, reprezentant al dragostei lui Dumnezeu pentru Eva, Adam.. devine un ecou al unei nopți adânci fără stele.

       Acum nu mai este protectiv, acum vorbește împotriva Evei; și fără să realizeze, împotriva lui Dumnezeu.

Înainte, Eva nu auzize acuzații, înjosiri, nici reporșuri. Relația lor s-a schimbat total; dar și relația lor cu Dumnezeu.

              Adam se grabește s-o acuze pe Eva, nu îi vine în ajutor, nu se dă pe sine pentru a o proteja; nu stă între ea și Dumnezeu căutând s-o apere, s-o justifice.. nu, el se dă înapoi, aruncând acuzații atât spre Eva, cât și spre Dumnezeu.

Am fost creați în imaginea Lui, dar mai reflctăm noi imaginea Lui în cuvintele noastre?

              Sau reflectăm imaginea întunecată a neadevarului? Adică a acelor cuvinte, jumătăți de adevăr, sau a minciunilor ce manipulează, sau a cuvintelor jignitoare pline de mânie, sau a acelor cuvinte de care suntem măndri, chiar dacă au sfidat și au rănit.

Adevărul și minciuna nu ne apartin; doar alegem al cui ecou vom fi.

Inima ta cu inima cui rezonează? Acel ecou îl va transmite.

       Poate puțină umilință își va gasi drumul spre fiecare dintre noi, și recunoscând că în inima noastra e problema să deschidem larg fereastra.

       Soarele strălucește încă.. și o va încălzi, va topi gheața și apoi acea inimă va simți efectul privirii și al cuvintelor ce le îndrepți spre cei din jur.

              Ce efect au cuvintele tale?

 Cel mai simplu mod de a afla în autoritatea cui operezi și imaginea cui o reflecți..

Nu toți îngeri au aripi

           E-o dimineață de noiembrie, în care m-am oprit o clipă și mi-am privit chipul în oglindă.

       Purta un zâmbet cald, cu parfum de august. 

Chipul nu dorea să înțeleagă că la ușa inimii bate gerul.

       E-o lume nebună lumea aceasta mi-am zis, asurzitoare și otrăvită ce ne ademenește pe potecile ei înfundate, reci și încâlcite.. ne otrăvește mintea și inima, ne frânge aripile și ne răpește orice speranță de a gasi drumul spre casă, drumul spre viața pentru care existăm.

       

       Vrem, dar nu știm cum,   luptăm și ne vedem fără putere, până când într-o zi lăsăm mâinile jos, ne îngropăm speranța și începem să credem că așa ne e scris.

       Când praful încet se așterne.. un sunet asurzitor ne trezește, cineva ne taie calea, opridu-ne.

În liniște lacrimile încet încet,  încep să ne spele ochii,  mintea se vindecă de farmecele culorilor orbitoare,  iar inima se dezgheață de gerul ce a înlănțuit-o .. fără lanțuri..

       Deseori durerea e rece și ne îngreunează aripile încât nu mai putem zbura,  nici nu mai încercăm de fapt.

       Abia când vedem gerul așternându-se peste noi,  începem să simțim căldura îmbrațișărilor prin care ne mângâie îngerii trimiși în calea noastră cu un mesaj, prea scurt parcă uneori..  cu o flacără ce aprinde în noi un foc.. un foc ce mâine va încălzi alte inimi înghețate.

Bucuria nu are preț neîmpărtășită, nici bunătatea, nici plânsul, nici mângâierea.

       Să trăim frumos, prețuind îngerii ce ne înconjoară, să avem ochii deschiși la ce au să ne învețe. Să-i ascultăm cu toată inima, când își vor încheia mesajul, se vor întoarce acasă.

       Unele pierderi vin pe neașteptate. Trebuie să se dea la o parte vremelnicul, ca să zărim eternul..

Trebuie să se dea la parte ce este trecător, ca să strălucească acea comoară fără de preț ce se ivește apoi.

              În grădină, Adam nu a fost întrebat nimic, doar: Unde ești?

       Dacă am vrea sa auzim aceeași întrebare ni s-ar deschide ochii, și ne-am vedea înconjurați de îngeri dornici sa ne încălzească inima, și să ne arate drumul spre casă.

Nu toți îngerii au aripi, unii sunt minunați și fără ele, unii zboară și fără ele..

       Când prima dată privim un om, nici nu visăm ce amprente va lăsa pe inima noastră, ce culori va desena în ochii noștri.

              Moarte, în ziua când îmi vei tăia calea, tu îmi vei întâlni Tatăl. 

        O clipă-ți va ține bucuria, apoi Tatăl mă va smulge din mâna ta,

 și mă va îmbrațisa: “Bine ai venit preaiubitule”.

Parfum de Cer

Deseori ne place să avem totul clasificat, cu puncte şi sub puncte; la fel procedăm şi cu Scripturile, crezând că simplificăm totul.

 În cele din urmă le complicăm şi mai mult. Ne facem vinovaţi de o forţare a cuvintelor, dându-le interpretări care nu reies din conţinutul acestora.


Avem pace cu Dumnezeu..  această stare de har, în care suntem, şi ne bucurăm, spunea Pavel, pentru că am fost justificaţi numai prin credinţă.

                                 Îţi lipseşte bucuria? Poate  pentru că nu ai pace cu El.

       Pacea cu El nu se caştigă, nu se cumpără, nu, nici măcar cu fapte bune  sau cu religiozitate.

Pacea cu El a fost ideea Lui, Planul Lui, inima Lui!


Christos a cumpărat această pace , la cruce, luând asupra Lui tot ceea ce eşti tu, ŞI dându-ţi în schimb tot ce era El, perfecţiunea Lui.

Privindu-te acum, Tatăl  vede  perfecţiunea Lui Isus,  eşti acoperit de dragostea Lui, de aceea poţi fi bucuros in toate zilele, în toate circumstanţele.


Justificarea prin credinţă - schimbul - pare atât de simplu.. prea simplu, prea uşor ca să fie adevărat;

Minţile noastre surde de la atâta zgomot, şi orbite de egoism nu pot cuprinde simplitatea dragostei adevărate.

Pentru El a fost uşor să ne ofere totul în simplitatea unei inimi de copil..pentru ca a iubit,  pentru noi devine greu să acceptăm..

Noi avem mâinile ocupate; ne încărcăm braţele cu atâtea lucruri ce vrem a le oferi în shimb, încât devin grele, devin poveri,  nu-i nimeni să le ia de la noi, şi nici noi nu mai putem primi de la El.

  Nu-i nimeni să ia din mâinile noastre arginţii   ce deseori îi trântim în faţă celor ce ne iubesc.

''Învăţaţi de la Mine'', spunea Isus, El a iubit, în simplitate, şi s-a lăsat iubit, nu, nu de cei ce credeau că arată asta, ci.. aici este uimirea, s-a lăsat iubit prin lacrimile unei femei cu sufletul şi cu viaţa zdrobite, în a cărei sinceritate nimeni nu credea, doar El, s-a lăsat iubit prin cuvintele lui Chifa, când nimeni nu îl mai credea, doar Isus, s-a lasat iubit şi de către Toma, pentru care s-a dus special, şi a trecut prin ziduri, da, unul e destul să îi pese.

Pare atât de simplu, nu-i aşa?

Şi totuşi.. atât de puţini au tăria să accepte cu adevărat dragostea Lui, aşa cum este.


Mândria inimii v-a spune că ai şi că poţi să oferi ceva  la schimb.

Dragostea însă nu cere, niciodată nu a cerut!


Două mâini obosite şi o inimă frântă ajung..  ele se pot lăsa îmbrăţişate de dragostea adevărată.


''Învaţaţi de la Mine'',  cum să iubiţi, în simplitate,

''Învăţaţi de la Mine'',  cum să vă lăsaţi iubiţi de  o inimă frântă,  de o  viaţa zdrobită,  de un falimentar ce pare că nu mai are dreptul să spună nimic.


În faţa Crucii, o inimă frântă o bătut întotdeauna o minte ascuţită.


''..deşi greşeala s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult..''   o nebunie pentru minte,
dar pentru sufletul frânt este doar dragostea în forma ei pura - Isus.