Un timonier german care naviga sub drapel englezesc, mi-a povestit în urmă cu câțiva ani o istorioară , a cărei relatare a auzit-o și pe care vreau s-o redau aici.
– Acum câțiva ani navigam cu velierul englezesc cu trei catarge „Phaedon”. Din echipaj făcea parte un marinar mai bătrân, care se evidenția prin firea lui tăcută . Dar altfel era prietenos și prevenitor, astfel că se bucura de o oarecare stimă din parte camarazilor lui, care îi arătau un grad de prețuire, de care, în rest, nu avea nimeni parte pe marele vas. Într-o seară , când nu era nimic de făcut pe corabie, mulți dintre noi ședeau pe puntea superioară . Aerul era cald, briza - tocmai bună pentru a umple velele – bătea cu o putere regulată și cât se poate de reconfortantă . Se spuneau povesti, care se învârteau în jurul lucrurilor vechi englezești. Bătrânul și tăcutul nostru Jack asculta și el. În cele din urmă cineva i-a făcut rugămintea sfioasă să spună și el o istorie, pe cea mai bună . Lucrul acesta nu se întâmpla prima dată . Provocările de altă dată le-a refuzat mereu; de data aceasta pe fața lui nu se vedea nicio urmă de nemulțumire, ceea ce i-a încurajat pe toți să insiste să le împlinească rugămintea. " Aș putea să vă povestesc o istorie pe care am trăit-o chiar eu și pe care n-am s-o uit câte zile voi avea”, a zis el, „dar voi și-așa n-o s-o credeți, așa că mai bine o țin pentru mine, cu toate că și alții au trăit-o împreună cu mine.” Prin aceste cuvinte curiozitatea noastră a fost întărâtată în cel mai înalt grad și insistențelor noastre comune le-a reușit să scoată acea istorie de la camaradul nostru. „Cu mai mulți ani în urmă ”, a început el, „eram pe un velier cu vele pătrate, care era în drum spre Indiile de Est. Am avut o vreme cu multe furtuni, cu vânturi potrivnice, iar călătoria înainta încet. După o furtună îngrozitoare, de care am scăpat cu bine, vremea s-a îmbunătățit. Un vânt ușor sufla în vele și ne mâna repede înainte. Toți eram bucuroși c ă acum puteam să recuperă m puț in și speram să atingem repede locul de destinație al acostării noastre. Într-o noapte mă aflam la timonă . Aveam o timonerie. Afară era destul de întuneric. Desigur, timoneria era luminat ă de lămpile busolei, dar mult tot nu se putea vedea. Ofițerul de gardă a fost primul la timonă și mi-a dat ordin – și noi schimbam garda la fel – să păstrăm direcția pe care navigaserăm toată ziua. După ce am fost o vreme la timonă , s-a deschis ușa și am primit ordinul să navighez spre sud-est, cu completarea c ă această direcție trebuie menținută timp de două ore. Ușa s-a închis iar și eu însumi am scris apoi direcția pe tablă . După ce am făcut lucrul acesta, mi s-a părut totuși ciudat ordinul acesta, mai ales că nu recunoscusem care dintre camarazii mei îmi adusese ordinul. La chemarea mea a venit un marinar, pe care l- am întrebat care dintre camarazi îmi adusese ordinul de schimbare a direcției. El nu știa nimic. Dar imediat după aceea a venit și cârmaciul, care tocmai observase schimbarea direcției după vele și după mișcarea corabiei și m-a întrebat mustră tor ce fac. I-am povestit ce am știut. El s-a n ă pustit afară și a adunat gărzile, pentru a afla cine și-a permis să schimbe direcția vasului. Toți susțineau cu tărie că nu știau nimic despre povestea aceasta. Eu, dimpotrivă , eram sigur de mine și le-am ară tat tabla pe care notasem imediat direcția. Cârmaciul m-a privit bănuitor; cred că se gândea că mi-am pierdut mințile și m-a schimbat. Situația era destul de serioasă pentru a-l trezi pe căpitan, care a urcat și întâi m-a ascultat pe mine și apoi pe camarazii mei. Eu am susținut-o pe a mea, ceilalți pe a lor. În cele din urmă căpitanul a zis: să păstrăm două ore cursul anunțat. Și așa s-a și făcut. Înainte de a se fi scurs cele două ore, s-a auzit de afară strigătul: „Barcă în față !” Toți s-au grăbit în față . Acolo era, într-adevăr, o barcă , ale cărei contururi întunecate au devenit curând clare și ai cărei ocupanți erau, fără îndoială , echipajul vreunei corăbii scufundate, căci la catarg flutura un drapel de urgență . Bieții flăcă i care înduraseră atâtea, au fost luați la bordul corabiei noastre într-o stare de totală epuizare. Ș i apoi ne-am reluat cursul anterior. Nu știu dacă îmi credeți istoria. Mai trebuie să adaug doar că din acea noapte în care am schimbat direcția vasului, mi-am schimbat direcția vieții și anume, nu doar cu câteva linii, ci cu jumătate din busola mea. Dar în felul acesta nu m-am în tors înapoi, ci am ajuns să merg înainte, în direcția bună . Eu m-am întors din inimă la Dumnezeu și de atunci am pace în inimă și ca un copil și moștenitor al lui Dumnezeu navighez spre portul ceresc .”
„Întâmplare” sau providen ț a lui Dumnezeu? – Dr. E. Doenges
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu