luni, 19 martie 2018

Fii om



       Fiecare om are luptele lui,
privim în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări nu par a crește, nu par a înainta, și îi privim cu ochi reci, critici, convinși fiind că aflându-ne în locul lor am înflorii în toate acele lucruri in care ei par neputincioși.

       Suntem nebuni.

       Prețul plătit de unii pentru a mai rezista o zi în picioare este dincolo de ceea ce majoritatea am fi gata să plătim pentru toată călătoria, și asta chiar având în fața ochilor promisiunile și recompensele ce ne așteaptă.



       Ne lăsăm orbiți de stralucirea înșelătoare promisă de conductorii unor trenuri cu renume, orbiți de strălucirea gândului că noi înșine ne-am putea afla în fața panoului de comandă într-o zi.



       Nu e nimic demn, sfânt sau de valoare în a-ți ține mâinile înțepenite pe o cârmă în timp ce valurile mătură de pe punte pe cei mai curajoși dintre frații tăi și îi ascunde în adâncul oceanului.



       Nu e nimic sfânt în a ține pe șine un tren ce sub strălucirea exterioara ascunde roți dințate pătate de sângele celor prea încăpațânați ca să fugă de lângă cei îngenunchiați de viață, prea încăpațânați ca să nu întindă mâna, prea încăpațânați ca să se ascundă sub măști bine lustruite.



       Poate e nevoie sa vedem mai des cum renasc oameni ce au fost striviți de aceste mecanisme bolnave, oameni ce nu mai au frică de ele,
oameni ce nu își uită propria istorie a răscumpărării,
oameni ce nu mai au nevoie de a impresiona, ce nu au frică de inevitabil, pentru că uneori.. obuzul cade în tranșeul săpat cu mâinile golale, cu multă trudă, și pare nedrept, dar aceasta e viața reală.

       
       E mult mai ușor să spunem întâmplări vesele, pline de iluzii și minciuni decât să vorbim deschis despre istoria înșelăciunii și fugii noastre.


       O mașina ce te poate strivi în mecanismul ei bolnav nu îți asigura o călătorie liniștită, nici măcar o destinație certă.


       Parcă e mai plăcut când ești însoțit de oameni prea bogați ca să mai lupte pentru titlurile efemere ale lumii de acum,

parcă e mai plăcută călătoria când poți să admiri fără grabă frumusețile ce te înconjoară și să împărtașești din uimirea ta celor de alături,

parcă e mai liniștită călătoria când nu avem mâinile ocupate cu titluri, ci suntem gata să îl apucăm pe cel ce se împiedică lângă noi.



       Poate vom învăța să călătorim fără a mai hrănii balaurii ce ne sfâșie prietenii și frații.. măcar pentru copiii noștri..

Un comentariu:

Unknown spunea...

Perfect adevărat

Fii om

       Fiecare om are luptele lui, privim în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări nu par a creșt...