duminică, 28 mai 2017

Pomi, izvoare, suflete..

         Nenumărate au fost clipele când credeam că toată umanitatea a fost compromisă.. infectată de egoism și superficialitate.

         Mi-a fost scris parcă să întâlnesc oameni ce mi-au adus uimirea în inimă, oameni de o frumusețe lăuntrică ce nu poate decât să te fascineze


         Oameni.. ale căror suflete par a fi o livadă de pomi roditori, iar ici-colo fântâni.. adânci și pline cu apă proaspătă, numai bună sa potolească setea celor obosiți și însetați.

         Nu-mi venea a crede ochilor mărimea și mulțimea lucrurilor frumoase ce iși găseau locul acolo, în sufletul unui singur om.



Nu poți să nu fi impresionat de acele fântâni cu o apă atât de limpede, atât de curată.


Suflete mari...

Suflete mici..


         Atent, am căutat aceste lucruri în mulți.. fără nici o șansă.
Pomii erau fără rod, uscați și cu crengile rupte și lăsate jos la rădăcină, fântânile erau fără apă, pline de pietre și alte lucruri nefolositoare binelui, noroi în cel mai fericit caz.. nicidecum apă.


         Cum poate fi posibil așa ceva m-am întrebat, și ridicând privirea am zărit un batrânel, cărunt, si parcă prea sigur pe el știind anii ce îi biruise.

În urmă cu mulți ani, spuse el, locul acesta era minunat, livada era îngrijită, roditoare, fântânile erau curate..”

Năucit l-am întrerupt.. nu reușeam să înțeleg cum si de ce s-a ajuns in acea stare.


         Privind crengile rupte și uscate ce erau aruncate lângă rădăcină am înțeles că au fost rupte din cauza fructelor ce le purtau.. an de an trecători preocupați doar de poftele și dorințele lor egoiste care se vor satisfăcute cu orice preț și în cel mai scurt timp au rupt si au prădat cu nesaț.

         An dupa an a fost la fel.. pomul rodea tot mai mult și tot mai frumos, iar trecătorii tot mai grabiți și flămânzi,  până într-o zi, când obosit de acest freamăt nesfânt al unei lumi parcă sedusă de ignoranță a salutat ultimul apus, și apoi s-a odihnit.

Dar fântânile?

         Într-o zi am obosit să le mai curăț, răspunse omul, iar trecătorii zi de zi aruncau câte o piatră ce trebuia dată uitării, de care doreau să scape.. pe care sa nu o mai vada niciodată.. 
         așa a devenit tot mai greu de curățat și la urmă, apa ce în forma pârâiașului învinge stânci impresionante, a fost bătută la ea acasă iubind omul."
         
         Renunțând la tăria prin care fărâmă stânci, apa s-a dat pe sine omului luând forma vieții intr-un pahar.

Unul dintre acei trecători era chiar el, am ințeles..


         Căutăm gropi cât mai adânci în sufletele noastre, în care să aruncăm amintiri ce sperăm să le uităm, sau măcar să nu le mai întâlnim, să nu le mai retrăim.


Piatră cu piatră.. adunăm.. și devenim greoi și înceți în simțiri, fără viață, fără speranță.


La rădăcina pomului uscat se ivesc niște lăstari, cred ca viața îvinge în cele din urmă.


         Cu siguranță într-o zi și acel izvor de apă va găsi drumul spre lumină, printre pietre dacă trebuie, astfel spălându-le de toată murdăria adusă de frică și răutate, arătându-se învingător încă odată.


         Cum poate pomul iubi mai bine decât dându-și rodul la timp, an de an, tot mai bogat și tot mai frumos,

iar izvorul dându-ți apă pentru trup, apă pentru suflet.


         Unele pietre nu mai pot fi scoase, dar pot fi spălate de apa ce se grabește spre oameni.


Fii ceea ce ai fost creat să fi,

          nu ceea ce trecătorii au sperat sa devii.

Niciun comentariu:

Fii om

       Fiecare om are luptele lui, privim în jur și nu înțelegem de ce oamenii de la care avem așteptări nu par a creșt...